Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Omul cu cârlig” şi „maşina infernală”

        de Mihai Ghiţulescu

Domnului Stelian Tănase îi datorăm istoriceşte multe, dar, după mine, în primul rând, inspiraţia, îndrăzneala şi răbdarea de a fi pus mişcarea comunistă din România interbelică în altă lumină. Alta decât cea/ cele din vremea lui Dej & Ceauşescu şi decât cea a anilor ’90. A arătat c㠄ilegaliştii” nu au fost nici totul, cum au pretins ei şi urmaşii lor, nici nimic, cum au pretins inamicii şi urmaşii lor. Au fost ceva, mai complicat decât în discursul ambelor tabere, iar graniţa dintre „legalitate” şi „ilegalitate” a fost o curbă cu destule întreruperi. Prin Clienţii lu’ tanti Varvara (Humanitas, 2005) s-a deschis o cale, pe care, în ultimele două decenii (zicând asta, nu pot să nu mă gândesc în gol la cât de scurt a fost interbelicul) au pornit mai mulţi istorici.

De aproape două decenii aşteptam această carte, tresărind ori de câte ori se anunţa o nouă apariţie a prolificului autor. În sfârşit, iat-o! Până să o răsfoiesc, am pierdut ceva timp „meditând” asupra motto-ului din Zizek: „Duşmanul este cineva a cărui poveste n-ai auzit-o”. Recunosc că, nici după ce am parcurs-o, nu mi-e clar. Nu mă pierd în peroraţii. Deşi acum am auzit de la domnul Tănase, în detaliu, povestea lui Max Goldstein, nu pot spune că îl percep altfel decât ostil.

Cine a fost Max Goldstein, „zis Stejaru, zis Coca, Serghie, Teohari, Abramovici, Sami Belinski” (p. 170), „Marcus” (p. 149)? Un tânăr sărac din Bârlad, la vârsta încorporării, care, în 1917, pentru a nu ajunge pe front, a fugit în Rusia înflăcărată (şi, când se zicea Rusia, în epocă, era vorba, de multe ori, de Ucraina). Acolo, s-a simţit în largul lui şi, în haosul creat după abdicarea ţarului, a făcut parte din aşa-numitul „batalion revoluţionar român”, sub conducerea faimosului Cristian Racovski (vezi Stelian Tănase, Racovski. Dosar secret, Polirom, 2008) şi a lui Mihail Gheorghiu Bujor – un mare personaj, a cărui perioadă târzie şi posteritate arată cât de pervers s-au raportat comuniştii români, odată ajunşi la putere, la propria istorie. Până la proiectata revoluţie bolşevică în România, aceştia s-au „amuzat”, maltratându-i şi jefuindu-i pe românii refugiaţi (în general, oameni cu stare). E prima dintre cele două cumplite „istorii româneşti” ale Odesei, care abia au început să fie studiate sistematic. Goldstein s-a specializat în explozibili; şi-a pierdut chiar mâna dreaptă experimentând şi a avut până la sfârşitul vieţii o înfăţişare oarecum piraterească, de unde şi eticheta de „omul cu cârlig”, pusă de autorităţi şi de presă. În anii care au urmat, 1919-1920, a fost folosit de serviciul rus de spionaj şi acţiune externă (Zacordot). A revenit în ţară, a fost arestat şi a evadat de două ori, a încercat de două ori să deraieze Simplonul, mai întâi cu cheia franceză, apoi – când în tren se afla inamicul nr. 1 al comuniştilor, ministrul de interne, Argetoianu – cu explozibil. În sfârşit, cu ajutorul mai multor complici, cei mai apropiaţi fiind Leon Lichtblau şi Saul Ozias (clasica „troică”), a pus la cale şi realizat atentatul cu „maşina infernal㔠(formula din epocă pentru bomba cu ceas făcută din două obuze) de la Senat din 8 decembrie 1920, care a ucis un ministru şi doi senatori şi a rănit alţi câţiva – printre care preşedintele, gen. Constantin Coandă, cel care reuşise să scape teafăr din Rusia bolşevică, la începutul lui 1918. Întrebările autorului cu privire la atitudinea autorităţilor sunt perfect justificate, iar rapoartele Siguranţei, larg citate în carte, răspund doar parţial, iar uneori chiar ridică altele. Cum le-a scăpat agenţilor pregătirea acţiunii în buricul Bucureştilor? După, cum s-au lăsat duşi pe piste false şi, crezând că întind o capcană, au stat o vreme degeaba? Amuzantă, privind retrospectiv, şi sugestivă pentru nivelul tinerei Românii Mari este credinţa multora, inclusiv a Poliţiei, c㠄un român nu avea cunoştinţele, reţeaua de sprijin, resursele... şi nici experienţa necesare să pună la cale un atentat cu bombă şi încă unul de amploare” (p. 129), că muncitorii români „sunt prea proşti şi cu desăvârşire abrutizaţi din cauza mizeriei” (p. 145). Cu spate rusesc, dar români au fost. Până la urmă, Goldstein a reuşit să plece în Rusia şi a fost prins abia în noiembrie 1921, la întoarcere, după ce a împuşcat un grănicer. Şi-a trăit momentele de glorie (atât de dorită şi înainte şi după) în timpul procesului-spectacol („un happening asezonat cu o mulţime de ingrediente de senzaţie”, p. 179) din Dealul Spirii (1922), când a fost judecat – e adevărat, disjuns – alături de vedetele comunismului, arestate după congresul din anul precedent, când votaseră afilierea la Comintern. Cei din urmă au fost amnistiaţi, Goldstein a fost condamnat pe viaţă. La Doftana, a intrat într-un cerc vicios: supus unui regim dur, s-a manifestat recalcitrant şi tot aşa. S-a plâns de condiţii şi şi-a expus „idealurile” în scrisori lungi şi îndârjite „apropiaţilor politici”, presei de stânga şi chiar guvernului. A făcut de două ori greva foamei, a doua oară, după 57 de zile, aceasta fiindu-i fatală.

Profesorul Stelian Tănase a reuşit un portret foarte nuanţat al acestui „personaj complicat”. După cum reiese din carte, a fost „un frustrat, dornic de revanşă”, „un aventurier”, „un personaj al subteranei şi al provocării” (p. 135). Nu bolşevic, ci anarhist, dar fără sofisticării de tip Bakunin-Kropotkin, şi-a căutat printre supuşii zeului Lenin o apartenenţă, o familie, rămânând, totuşi, un „răzvrătit de unul singur” (p. 63). Violenţa sa i-a stânjenit pe „comuniştii onorabili”, după cum s-a văzut clar în timpul procesului, şi chiar pe sovieticii pentru care lucra, atunci când revoluţia se înmuiase, autorul întrebându-se, pe bună dreptate, dacă nu cumva au vrut să scape de el. A fost „un paria – nu doar în raport cu societatea care îl exclusese, dar – paradoxal – cu ai săi” (p. 216). Spre sfârşitul vieţii, există semne ale unei „convertiri” la bolşevism (speculată postum, în prima fază, pentru a i se folosi imaginea de „erou” al clasei muncitoare), fără a se putea băga mâna în foc că nu a fost doar „o metodă practică pentru a ieşi din izolare” (p. 225). Oricum, deşi rudimentar, lipsit de şcoală şi de lecturi, şi în discursurile de la proces, şi în scrisorile din închisoare, s-a dovedit destul de abil în mânuirea clişeelor comuniste. A crezut şi a sperat că acţiunile sale vor răsturna lumea, şi-a dorit recunoaştere. A avut parte de ea prea puţin. Deşi comuniştii au făcut puţină gălăgie în jurul său în ultimii ani şi imediat după moarte, nu l-au inclus printre „icoanele” lor.

Povestea personajului Max Goldstein nu poate fi ruptă de lumea în care s-a derulat, de povestea „subteranei” comuniste imediat postbelice, care a fost un pericol real pentru stabilitatea, dacă nu pentru existenţa României Mari. Era vremea când „se părea că istoria luase vitez㔠(p. 137). Moscova nu renunţase încă la ideea „revoluţiei mondiale”, iar o republică sovietică la Bucureşti părea posibilă. Pentru asta folosea cele mai diverse personaje, mijloace şi resurse uriaşe (din tezaurul confiscat în 1918), comuniştii, oricât de convinşi, fiind şi nişte angajaţi ai Cominternului. Domnul Stelian Tănase a surprins remarcabil schimbarea din epocă prin intermediul a trei personaje-cheie. Mai întâi, Constantin Dobrogeanu-Gherea, un om despre care s-ar putea spune că, prin activităţile sale zilnice, a încercat s㠄coacă”, să dezvolte capitalismul necesar trecerii la comunism; moartea sa „coincide cu sfârşitul unei lumi şi a unei abordări paşnice a raporturilor cu societatea”. Urma o „schimbare de paradigmă”, o trecere „la mijloace violente atunci când se tranşeaz㔠lucrurile (p. 61). Cumva intermediar este Gheorghiu Bujor, care, deşi „expresia acestui proces legat de folosirea violenţei ca principal instrument şi metodă pentru a arde etapele istoriei”, a dat semne, la un moment dat, că şi-ar fi conştientizat orientarea „în sens contrar istoriei”. Extrema a fost Goldstein, care a vrut, până la sfârşit, „să răzbune întreaga omenire” (pp. 62-63), de fapt, ca în atâtea alte cazuri, să se răzbune.

Un mare pericol, atunci când te ocupi de extremisme, este acela de a cădea în plasa lor. Nu în sensul de a te perverti, ci de a le lua în serios discursul cu idei puţine şi fixe, de a le judeca (exclusiv) prin prisma a ceea ce se pretind. Or, trebuie ţinut seama că, oricât de „anti-umaniste” ar fi, ele nu sunt complet dezumanizate. Din acest punct de vedere, autorul a dovedit multă fineţe şi echilibru, surprinzând partea de „comic şi neserios” din acea lume încrâncenată, fără însă a permite vreo tentă de banalizare/ atenuare a răului. Mai întâi, conspirativitatea e chestionabilă: cum să zici că te ascunzi de Siguranţă, să stai claie peste grămadă în Lăptăria lui Enache şi să nu te prindă? Apoi, multe lucruri pot fi explicate „mai ales pornind de la bani şi mai puţin de la politic㔠(p. 122). Nu în ultimul rând, e vorba şi de „mult romantism, poveşti amoroase, în această reţea de clandestini” (p. 140), ceea ce, trebuie să recunoaştem, slăbeşte vigilenţa.

Bătaia poveştii lui Max Goldstein şi a complicilor săi are o bătaie mai lungă. Majoritatea celor care nu au fost închişi şi au reuşit să scape de „regimul opresiv” din România, fugind în URSS, a sfârşit mai rău. Nici unii, nici ceilalţi nu s-au numărat printre „eroii” pe care regimul comunist i-a scos la înaintare. Încă nu se leagă multe în istoria comunismului românesc, dar, datorită unor lucrări precum aceasta, avem speranţa că putem afla şi înţelege mai mult.

© 2007 Revista Ramuri